Cat de creativi suntem?

Sursa foto

Lui Mary ii placea sa lase impresia ca este o altruista. Intre altruismul ei si zgarcenia sotului, compromisul se numea magazinul SH. Cum se manifesta acest altruism? Simplu: mergea la SH-ul din coltul strazii, urmarea cand sunt reducerile, iar cand orice produs ajungea la 10.000 lei vechi, cumpara tot ce-i cadea in mana. Orice. Haine barbatesti, de dama, de copii, jucarii, perdele, draperii, etc.

Cum ajungea acasa, desfacea sacul plin de cumparaturi. Sorta hainele si spunea: bluza asta i se potriveste cumnatei, pantalonii surorii, camasa vecinului, rochita copilului de de la celalalt bloc, jucariile copiilor de la tara. Dupa ce le sorta, toate urmau sa fie atent ingrijite pentru a le acorda un loc special in viata ei si a celor dragi. Cosea, peticea, broda, orna cu fundite si nasturei luati de pe la alte haine sau din targ, inventa floricele si ornamente din panglici si alte tesaturi, toate dupa reguli stricte dar numai de ea stiute. Isi hranea pasiunea pentru "creatie" prin cel mai ieftin mod posibil, dar o facea intr-un mod placut si aerisit.

De ceva timp, pe fondul crizei economice, am observat o tentatie din ce in ce mai mare catre magazinele SH. Dar ma intreb cate romance atunci cand cumpara din SH se gandesc cum ar putea sa imbunatateasca produsul cumparat, mai ales daca acesta are nevoie de imbunatatiri? Cine isi dedica atentia asupra detaliilor?

La Verde Cafe exista un spatiu unde putem face asta. Sunt tot felul de margelute si panglicute, ata, ac si voie buna. Ideea e simpla: ei pun la dispozitie materialele iar noi creem singure o bijuterie sau ne impodobim hainuta draga.

Hainele vintage - legatura noastra cu trecutul

Sursa foto

Recitind povestea cu paltonasul cambrat, mi-am adus aminte de partea a doua a povestii. Dupa ce mama a fost certata de bunici ca mi-a cumparat un palton de muncitor si nu unul de fetita, a mai urmat o experienta la fel de negativa: comparatia cu un alt copil. Verisoara mea a fost invitata la Sibiu sa sarbatoreasca Craciunul impreuna cu noi. De cand a intrat pe usa mi-am dat seama ca urmeaza o noua mustrare. Purta exact paltonasul maro pe care vroia sa mi-l cumpere mama. Acelasi paltonas pe care eu il refuzasem din toate puterile, era in fata mea, pe o alta fetita si trebuia acum sa inghit in sec si sa explic din nou de ce nu imi place sau sa caut argumente noi pentru alegerea mea.

Bunica m-a chemat in hol, langa cuier. Eram numai noi doua. M-a rugat sa imbrac paltonasul si sa ma uit in oglinda. Mi se parea cel mai comic exemplu de motivare a unei alegeri. "Ia pune-l pe tine, sa vezi ca iti sta mai bine decat halatul tau de muncitor". L-am pus. Era maro, primul motiv pentru care nu putea sa imi placa. Era drept, fara talie si in plus era foarte urat. I-am oferit aceeasi explicatia a doua oara bunicii, dar ea a continuat sa laude alegerea verisoarei si mai mult, sa imi explice ca ea era mai desteapta pentru ca isi asculta parintii, nu ca mine.

Cred ca a fost prima oara cand am simtit ca trebuie sa fiu mai critica cu mine insami si cu altii si sa imi sustin parerile, pentru ca s-ar putea sa am mai multa dreptate decat cei apropiati. Pur si simplu nu ma putea compara cu verisoara iar bunica stia asta foarte bine. Stiam din ce familie provine, ca avea note mai mici ca mine si ca felul ei de joaca era complet diferit de al meu si mai mult, acum ma obliga acum sa accept ca verisoara e mai desteapta decat mine pentru ca isi asculta parintii. Inacceptabil :).

De atunci am nutrit o pasiune pentru paltoanele, sacourile, camasile si rochiile cambrate. Poate daca nu gaseam haina de muncitor langa paltoanele pentru copii, optiunile mele s-ar fi schimbat si as fi fost si mai "desteapta" in ochii bunicii, dar, n-a fost sa fie. Moda comunista insemna sa fim imbracati toti la fel. Inclusiv copii trebuiau sa semene cu adultii, din lipsa de creativitate si de timp dedicat noii generatii nascute din industrie, iar atunci, o abatere de la norma era pedepsita chiar si in interiorul familiei. Si ca sa inchei cu un sofism: doar in fabrica mai erau permise "mici abateri" si acolo mai puteai avea parte de cateva distractii. :)

Amintiri post epoca de aur

Sursa foto

Intr-o dimineata mama m-a luat cu ea la cumparaturi de hainute. Se apropia iarna si eu aveam neaparat nevoie de un paltonas, deoarece cel de anul trecut imi ramasese mic si vorba ei, nu puteam sa arat "de capatat". Obisnuiam sa mergem in Cocor, Titan sau Unirii si nu stiu exact unde ne-am oprit in acea zi, dar pentru mama nu a fost una foarte fericita.

Nu existau multe magazine care sa aiba haine pentru copii, iar cele care erau nu erau un loc in care un copil sa se bucure prea mult, deoarece erau construite la fel ca un magazin pentru adulti. Din acest motiv nici nu faceam prea mult diferenta intre ele si nu era niciunul care sa imi fie simpatic.

Insa, in dimineata aceea, din maldarul de magazine post-comuniste in care intrasem un paltonas mi-a facut cu ochiul. In timp ce mama se uita la hainute "dragute", eu probam un paltonas cambrat. Era din postav albastru parca, sau oricum o tesatura care semana foarte mult cu denimul. Cand m-a vazut mama era tare dezamagita. Ea alesese un paltonas drept din stofa maronie iar repulsia fata de albastru era destul de mare. Jumatate de ora am plans langa paltonasul cambrat si ii spuneam mamei ca nu imi place ce a ales ea, pentru ca este urat. Nu stiam sa ii spun de ce nu imi place alegerea ei. Ii aratam cu mainile ca nu este pe langa talie si ca este urat ce a ales ea.

Dupa multe rugaminti si plansete si pentru ca toata lumea se uita la noi cum ne certam, mama a cedat. Am fost cea mai fericita, castigasem o batalie importanta pentru mine. Cand am ajuns la Sibiu la bunici si ei au comentat. Au certat-o pe mama. Nu le venea sa creada ca nepoata lor era imbracata in haina de muncitoare cu captusala detasabila din blana sintetica. Cum acceptase sa ma imbrace tocmai asa? Cum de a cedat?

Si totusi, chiar daca si eu si mama gresisem, eu tot eram cea mai fericita, fiind singura fetita cu paltonas cambrat pe vremea aceea. O nebunie!

Amintiri din epoca de aur

Sunt un produs atat pre cat si post comunist. Primii 7 ani i-am copilarit in comunism iar revolutia pentru mine nu a insemnat mai mult decat vestile de la Bucuresti ca ambii parinti sunt bine si vorbele domoale ale bunicilor care nu ma lasau sa ies in curte, in Sibiu, pentru ca se tragea din elicoptere. Ce a urmat insa a inceput sa mi se imprime mai bine, caci am inceput scoala si o data cu ea am observat ca atitudinea pe care o aveam fata de haine, construita cu ajutorul unei prietene, din Sibiu, trebuia sa se schimbe.

Cea mai buna prietena a mea era o nemtoaica cu un an mai mare decat mine, Marion. Zilnic treceam prin usita ce despartea cele doua curti, special construita pentru noi fetele si ne jucam cand la mine cand, la ea. Pentru ca Marion avea parintii langa ea, mi se parea ca lumea lor este mult mai vie si mai intensa. Casa era mai colorata desi pastrau multe din obiectele traditionale culturii germane in decorarea acesteia. Hainele lui Marion erau intotdeauna mai frumoase ca ale mele. Bunica ei era croitoreasa si inca una buna, iar rudele din Germania, pe langa hainute, le trimiteau in mod regulat cataloage de moda. Quelle este singurul de care imi aduc aminte, pentru ca primisem si eu vreo trei catastife cadou, ce fusesera indelung studiate de bunica ei.

Desi nu prea gaseai jucarii si nici hainute, ei aveau intotdeauana de toate. Ne jucam ore in sir langa casuta Barbie. Familia Muller stia ca tanjesc si eu dupa aceasta joaca la mine acasa, asa ca intr-un an, de ziua mea, am primit cadou prima papusa. Marion a tinut sa imi explice ca este fabricata in Germania, la Mattel. Era mandra de originile ei.

Gradinita am facut-o in limba romana, insa, la 5 ani, in al doilea semestru am dezertat la clasa de germana, ca sa fiu mai aproape de prietena mea. Pentru educatoarea de la clasa de romani a fost un soc. A chemat bunicii la gradinita, le-a explicat ca desi facusera cerere la inceputul anului sa fiu transferata la grupa de germana, acest lucru era imposibil, era ilegal. In cele din urma educatoarea a cedat, deoarece eu nu ma mai intorceam in clasa ei. Mi-a transferat astfel caietele, creioanele colorate si alte rechizite la grupa "privilegiata" condusa de Kati-tante.

Aici, am simtit diferentele culturale si mai ales discriminarea. Intr-o zi, Kati-Tante era cu nasul in niste hartii si trebuia sa aibe grija atat de grupa de nemti cat si de cea de romani. Ca sa mergem la toaleta trebuia sa ii cerem voie, desi mergeam neacompaniati. Am mers aproape de Kati Tante si i-am cerut voie sa merg la baie, dar in romana. Fara sa ridice ochii din hartii mi-a raspuns categoric ca nu am voie, ca trebuie sa mai astept. Nevoita fiind de situatie sa merg totusi cat mai repede, am revenit dupa un minut in fata educatoarei si i-am cerut voie in germana. Raspusul a venit la fel de natural ca si primul: "Sigur, du-te".

Nemtii erau mandrii si orgoliosi si cred ca si usor suparati de smerenia romanilor. Ei se imbracau mai bine, aveau hainele alese cu grija din materiale frumoase dar si rezistente. Mai primeam si eu din cand in cand cate o hainuta dar nu aveam niciodata aceeasi tinuta cu a lor.

Prima pereche de blugi am primit-o tot de la ei, cand am implinit 6 ani, alaturi de o camasa in carouri. Fiind tunsa scurt aratam exact ca un baietel, dar nu-mi pasa. Oamenii ma recunosteau ca eram fetita doar dupa cerceii de aur pe care ii purtam in ureche. Eram fericita pentru perechea de blugi si desigur ca mi-as fi dorit si o geaca, dar nu aveam curajul sa o cer.

Pentru ultima mea serbare din gradinita, 1989, Kati-Tante imi oferise din recuzita gradinitei o rochie alba, simpla. Bunica mea, care lucrase la Drapelul Rosu, fabrica de dantela si in fabrica 7 Noiembrie, de dresuri (actualul Mondex), a scos din dulapul plin de materiale o rola mare de dantela alba si mi-a transformat rochia simpla intr-una minunata. I-a cusut dantela la tiv, la maneci si la guler. Dintr-o data eram mult mai linistita, pentru ca desi primisem o rochie frumusica de la Kati-tante, bunica a reusit sa o transforme intr-o rochie de basm. Eram atat de mandra de ea, incat am plecat val-vartej sa ii arat opera bunicii si lui Marion. Stiam ca la serbarea ei ea avusese o rochie si mai frumoasa, croita de bunica ei, plina de volanase si un coif dantelat pe cap, dar eu eram mandra de bunica. Cand m-au vazut si lor le-a placut transformarea, dar ca sa o rasplateasca pe bunica pentru efortul ei, i-au propus sa imi imprumute rochia de serbare a lui Marion, ca sa fiu si eu la fel de frumoasa si "aleasa". M-am bucurat mult de oferta, dar am intrebat-o pe bunica daca nu se supara, doar muncise atata pentru rochia mea si eu refuzam acum sa o port. Insa, cum mie nu mi s-a parut deloc incorect sa port o rochie mai frumoasa, nici bunicii nu i s-a parut.

In ziua serbarii am fost pentru prima data mandra. Nu mai simtisem acest sentiment pana atunci, pentru ca bunicii ma invatasera sa fiu modesta, insa odata intrata in hainele sasesti, m-am transformat. O colega nemtoaica, invidioasa, a venit repede sa ma intrebe de unde am rochia, iar eu, cu o trufie inexplicabila, i-am raspuns: "Asa o am eu". Bunica m-a dojenit, insa momentul de trufie imi apartinuse in totalitate si cred ca si bunicii i-a placut indrazneala mea, pentru ca nu mi-a mai zis nimic dupa.

Vara a trecut repede dupa serbare si a trebuit sa merg la scoala, in Bucuresti. Socul cultural l-am depasit usor, insa despartirea de hainele nemtesti am facut-o mai greu, dupa ce am simtit cat de reci si grele pot fi ironiile copiilor cand nu esti la fel ca ei. Nu aveam voie sa fiu diferita de ei, sa port haine vechi, dar care aratau foarte bine, pentru ca nu erau "la moda". Radeau de mine si spuneau ca arat ca o mica "invatatoare". Purtm fuste clos, peste genunchi si pantofi sau cizme cu toc mic. Eram prea ciudata pentru ei, asa ca a trebuit sa ma schimb.

Acum insa cand imi aduc aminte de toate acestea, imi dau seama cat de ciudat ma simteam si totusi, speciala.

Hainele Vechi

Primul contact pe care l-am avut cu hainele vechi, second hand, a fost in gradinita cand primeam ajutoare de la nemti sub forma de haine si incaltaminte. Eram printre copii "privilegiati" care stateau in Ardeal si aveau vecini nemti care mai primeau ajutoare de la rudele lor. Asa am ajuns sa privesc altfel lucrurile vechi pentru ca tot ceea ce venea din Germania nu numai ca era calitativ dar avea un aer de obiect gandit.

Pe langa hainele lor vechi de care reuseau sa se debaraseze in acest fel, mai trimiteau si cataloage Quelle sau Otto (cred) cu ultimele curente in moda de masa de la ei. O faceau probabil ca sa ne indice unde sunt ei acum si diferenta culturala fata de noi. Nu primeam niciodata haine noi, toate pareau sa aiba zeci de ani. Cu toate acestea ne bucuram de toate extrem de mult. In clasa intai eu aveam pantofi de piele cu aer vintage. Mie imi placeau extrem de mult deoarece pielea era brodata si straluceau daca ii dadeai cu putina crema, spre deosebire de pantofii de la Antilopa care nu prindeau niciodata aceasi luciu.

Cu tot farmecul hainelor vechi, pentru ca ma imbracam ciudat, ceilalti copii ma ironizau si ma aratu cu degetul iar colegii mei faceau glume pe seama mea. Aratam ciudat, dar nu pentru ca parintii mei nu aveau bani sa-mi cumpere haine noi, ci pentru ca era alegerea mea sa arat asa, din alta lume.

Intrebarea pe care mi-o ridic astazi este cum de primeam atunci haine vechi de 20 de ani, cum le stocasera nemtii pana atunci? Erau hainele din pod pe care nu aveau inima sa le arunce, dar auzind de saracia din Romania si-au deschis cutiile si au inceput sa le dea? Li s-a facut mila de noi si au deschis cuferele cu amintiri?