Mariana - 1981

Nunta mea a avut loc in 17 octombrie 1981.

Decizia am luat-o suficient de rapede din cauza repartitiei guvernamentale ce ne pandea. Eu eram deja repartizata in Bucuresti, datorita mediei, desi n-aveam locuinta aici. Dar pana sa termine si sotul facutatea, orasele mari s-au inchis. De aceea am actionat pe principiul: repartitia s-a inventat pentru a exista transferul. Asa ca ne-am hotarat ca in termen de doua luni sa facem nunta.

Poate am fost un personaj atipic, dar niciodata nu m-am gandit cum sa fie rochia mea de mireasa. Ceea ce vedea prin magazinele timpului, o aglomeratie de voaluri asemanatoare cu plasele de tantari imi repugnau. Dar, pentru ca intotdeauna exista un dar, obiceiurile locului de obarsie ale parintilor sotului cer ca rochia de mireasa sa o cumpere acestia. O datina ce pare avantajoasa din punct de vedere material, dar usor frustranta moral. Mai ales cand e vorba de nunta ta. Asa ca la inceput am ales modelul dintr-o revista Nekermann gasita cu greu. Nu e simplu sa te pui de acord asupra modelului, mai ales atunci cand nu se intelege ca fiecare femeie are dreptul sa-si aleaga rochia de mireasa in functie de personalitatea sa. Apoi am mers, impreuna cu viitoarea soacra, la Magazinul Victoria, pentru a cauta un material adecvat anotimpului si modelului. Cu o copie dupa model si material ne-am infiintat la croitoreasa din orasul si cartierul socrilor. Aceasta a inteles cam ce voiam de fapt si mi-a cusut o rochie, se pare, frumoasa dar pe care n-am iubit-o de loc.

Piesa mea de rezistenta a fost plaura (coronita) cu voalul. Desi acum cand ma uit la fotografii (cum e cea alaturata) pare demodata si ilara, mie mi-a placut foarte mult. Mi-a placut pentru ca avea foarte multe flori si pentru ca voalul imi acoperea fata. De aceea l-am considerat ca pe un simbol al inocentei si virginitatii. Dar palura a mai jucat un rol in viata mea: cel de martor. Pare neverosimil, dar asa a fost. In acea perioada incercam sa-mi fac buletinul de Bucuresti. Era greu desi aveam repartitia in buzunar. Trebuia sa „te ia” cineva in spatiu. In sfarsit am imbunat pe cineva in acest sens, niste rude mai indepartate la care locuiam. Dar sectoristul, unul dintre cei mai importanti oameni din comunitate la acea vreme, trebuia sa verifice daca intr-adevar locuiaiam la adresa indicata. Si pentru ca vizita a facut-o in timpul zilei, dupa lungi insistente si audiente, cand eram la serviciu, palura asezata pe pat a fost piesa care l-a convins ca acolo aveam domiciliul. Nostim.