Amintiri din epoca de aur

Sunt un produs atat pre cat si post comunist. Primii 7 ani i-am copilarit in comunism iar revolutia pentru mine nu a insemnat mai mult decat vestile de la Bucuresti ca ambii parinti sunt bine si vorbele domoale ale bunicilor care nu ma lasau sa ies in curte, in Sibiu, pentru ca se tragea din elicoptere. Ce a urmat insa a inceput sa mi se imprime mai bine, caci am inceput scoala si o data cu ea am observat ca atitudinea pe care o aveam fata de haine, construita cu ajutorul unei prietene, din Sibiu, trebuia sa se schimbe.

Cea mai buna prietena a mea era o nemtoaica cu un an mai mare decat mine, Marion. Zilnic treceam prin usita ce despartea cele doua curti, special construita pentru noi fetele si ne jucam cand la mine cand, la ea. Pentru ca Marion avea parintii langa ea, mi se parea ca lumea lor este mult mai vie si mai intensa. Casa era mai colorata desi pastrau multe din obiectele traditionale culturii germane in decorarea acesteia. Hainele lui Marion erau intotdeauna mai frumoase ca ale mele. Bunica ei era croitoreasa si inca una buna, iar rudele din Germania, pe langa hainute, le trimiteau in mod regulat cataloage de moda. Quelle este singurul de care imi aduc aminte, pentru ca primisem si eu vreo trei catastife cadou, ce fusesera indelung studiate de bunica ei.

Desi nu prea gaseai jucarii si nici hainute, ei aveau intotdeauana de toate. Ne jucam ore in sir langa casuta Barbie. Familia Muller stia ca tanjesc si eu dupa aceasta joaca la mine acasa, asa ca intr-un an, de ziua mea, am primit cadou prima papusa. Marion a tinut sa imi explice ca este fabricata in Germania, la Mattel. Era mandra de originile ei.

Gradinita am facut-o in limba romana, insa, la 5 ani, in al doilea semestru am dezertat la clasa de germana, ca sa fiu mai aproape de prietena mea. Pentru educatoarea de la clasa de romani a fost un soc. A chemat bunicii la gradinita, le-a explicat ca desi facusera cerere la inceputul anului sa fiu transferata la grupa de germana, acest lucru era imposibil, era ilegal. In cele din urma educatoarea a cedat, deoarece eu nu ma mai intorceam in clasa ei. Mi-a transferat astfel caietele, creioanele colorate si alte rechizite la grupa "privilegiata" condusa de Kati-tante.

Aici, am simtit diferentele culturale si mai ales discriminarea. Intr-o zi, Kati-Tante era cu nasul in niste hartii si trebuia sa aibe grija atat de grupa de nemti cat si de cea de romani. Ca sa mergem la toaleta trebuia sa ii cerem voie, desi mergeam neacompaniati. Am mers aproape de Kati Tante si i-am cerut voie sa merg la baie, dar in romana. Fara sa ridice ochii din hartii mi-a raspuns categoric ca nu am voie, ca trebuie sa mai astept. Nevoita fiind de situatie sa merg totusi cat mai repede, am revenit dupa un minut in fata educatoarei si i-am cerut voie in germana. Raspusul a venit la fel de natural ca si primul: "Sigur, du-te".

Nemtii erau mandrii si orgoliosi si cred ca si usor suparati de smerenia romanilor. Ei se imbracau mai bine, aveau hainele alese cu grija din materiale frumoase dar si rezistente. Mai primeam si eu din cand in cand cate o hainuta dar nu aveam niciodata aceeasi tinuta cu a lor.

Prima pereche de blugi am primit-o tot de la ei, cand am implinit 6 ani, alaturi de o camasa in carouri. Fiind tunsa scurt aratam exact ca un baietel, dar nu-mi pasa. Oamenii ma recunosteau ca eram fetita doar dupa cerceii de aur pe care ii purtam in ureche. Eram fericita pentru perechea de blugi si desigur ca mi-as fi dorit si o geaca, dar nu aveam curajul sa o cer.

Pentru ultima mea serbare din gradinita, 1989, Kati-Tante imi oferise din recuzita gradinitei o rochie alba, simpla. Bunica mea, care lucrase la Drapelul Rosu, fabrica de dantela si in fabrica 7 Noiembrie, de dresuri (actualul Mondex), a scos din dulapul plin de materiale o rola mare de dantela alba si mi-a transformat rochia simpla intr-una minunata. I-a cusut dantela la tiv, la maneci si la guler. Dintr-o data eram mult mai linistita, pentru ca desi primisem o rochie frumusica de la Kati-tante, bunica a reusit sa o transforme intr-o rochie de basm. Eram atat de mandra de ea, incat am plecat val-vartej sa ii arat opera bunicii si lui Marion. Stiam ca la serbarea ei ea avusese o rochie si mai frumoasa, croita de bunica ei, plina de volanase si un coif dantelat pe cap, dar eu eram mandra de bunica. Cand m-au vazut si lor le-a placut transformarea, dar ca sa o rasplateasca pe bunica pentru efortul ei, i-au propus sa imi imprumute rochia de serbare a lui Marion, ca sa fiu si eu la fel de frumoasa si "aleasa". M-am bucurat mult de oferta, dar am intrebat-o pe bunica daca nu se supara, doar muncise atata pentru rochia mea si eu refuzam acum sa o port. Insa, cum mie nu mi s-a parut deloc incorect sa port o rochie mai frumoasa, nici bunicii nu i s-a parut.

In ziua serbarii am fost pentru prima data mandra. Nu mai simtisem acest sentiment pana atunci, pentru ca bunicii ma invatasera sa fiu modesta, insa odata intrata in hainele sasesti, m-am transformat. O colega nemtoaica, invidioasa, a venit repede sa ma intrebe de unde am rochia, iar eu, cu o trufie inexplicabila, i-am raspuns: "Asa o am eu". Bunica m-a dojenit, insa momentul de trufie imi apartinuse in totalitate si cred ca si bunicii i-a placut indrazneala mea, pentru ca nu mi-a mai zis nimic dupa.

Vara a trecut repede dupa serbare si a trebuit sa merg la scoala, in Bucuresti. Socul cultural l-am depasit usor, insa despartirea de hainele nemtesti am facut-o mai greu, dupa ce am simtit cat de reci si grele pot fi ironiile copiilor cand nu esti la fel ca ei. Nu aveam voie sa fiu diferita de ei, sa port haine vechi, dar care aratau foarte bine, pentru ca nu erau "la moda". Radeau de mine si spuneau ca arat ca o mica "invatatoare". Purtm fuste clos, peste genunchi si pantofi sau cizme cu toc mic. Eram prea ciudata pentru ei, asa ca a trebuit sa ma schimb.

Acum insa cand imi aduc aminte de toate acestea, imi dau seama cat de ciudat ma simteam si totusi, speciala.