Silvana

Povestea rochiilor e poate mai putin interesanta decat povestea cuplului (si poate ca asa si trebuie sa fie). S-au cunoscut la studioul foto unde lucra viitorul meu tati, care in loc sa-i developeze filmul in cele cateva zile necesare, a reusit sa lungeasca procesul la vreo cateva saptamani. La scurt timp dupa si-a luat ramas bun de la cohorta de gagici care-l curtau (hehe, asa cel putin spune el) si a pus marea intrebare, citez: "Vrei sa fii taranca mea?". Si mama a vrut. S-au casatorit dupa 3 luni. Iar legenda spune ca abia atunci a aflat tata ca viitoarea lui sotie nu avea 18 ani, cum parea, ci 28, fiind deci cu cateva luni mai batrana ca el.

29 nov 1979 – cununia civila

1 dec 1979 – nunta. Soare la amandoua ocaziile si o caldura neobisnuita pentru iernile de atunci. Coafura rezista!

Rochia de cununie era din triplu voal si avea un subtil cordon impletit din acelasi material, care insa nu razbate de dupa imensul buchet de garoafe – florile preferate ale mamei. Am pastrat-o toata adolescenta, asteptand rabdatoare sa "grow into it". Din pacate au mancat-o moliile intre timp, iar mama a decis s-o arunce. Decizie cu care nu as fi fost nici in ruptul capului de acord, daca eram de fata!...

Rochia de mireasa, din matase chinezeasca cu un model vegetal foarte finut, in tesatura, dantela adusa de peste mari si voal din comert . A ramas doar o bluza din ea. Papionul cu jabou purtat de tata era si el din aceleasi materiale si facut de aceleasi manute. Ale unei anume Viorica, consateanca, vecina de peste drum si croitoreasa desavarsita, "vinovata" de mare parte din superba garderoba a mamei mele (rochiile facute e ea au circulat pe la toate nepoatele si verisoarele mamei, iar pe mare parte din ele inca le purtam cu mare placere sora mea si cu mine).

Voalul, nici prea lung, nici prea scurt, s-a rupt inca de la nunta. Dar parintii mei inca "rezista" dupa 31 ani!